A fost Luther un populist?

ianuarie 16, 2017

„Luther” și „populism” sunt două cuvinte pe care le întâlnim frecvent în acest an. La aniversarea a 500 de ani de la începerea Reformei, ne așteptăm ca populiștii să influențeze alegerile în aproximativ 15 națiuni europene.

Inevitabil, se va afirma în mod repetat că Luther a fost populist. Așadar, a fost? Aceasta depinde de ceea ce înțelegem prin „populism”.

O definiție a dicționarului descrie populismul: sprijinul intereselor oamenilor obișnuiți sau calitatea de a empatiza cu sau de a fi îndreptat spre oamenii de rând. Nimic greșit în aceasta. Populiștii pot să aibă convingeri de stânga, de dreapta sau de centru. Niciun set de norme economice sau sociale nu îl cauzează. Nu este delimitat la o anumită clasă socială.

Sentimente

Astazi, termenul „populism” este înțeles ca o încercare de a „cuceri” un public alienat (‘femeile și bărbații uitați’) prin retorici atrăgătoare sau promisiuni nerealiste și simpliste (‘să facem Marea Britanie/America măreața din nou’) și prin faptul că pretind să îi susțină pe oamenii de rând în detrimentul cercurilor elitiste, care nu le-au împlinit așteptările (‘la închisoare cu ea’). Are ca scop acumularea unui sprijin al poporului suficient pentru a câștiga putere politică (‘să ne recuperăm teritoriile’) și să înlocuiască puterile corupte care există (‘să secăm mlaștina’). Populismul înflorește în timpuri de nesiguranță, șomaj și dificultăți, căutând țapi ispășitori pentru orice este  greșit în societate (‘evrei, țigani, homosexuali, marocani, musulmani, refugiați, experți…’). Acest tip de populism polarizează societatea (‘noi împotriva lor’).

Populiștii profită de oportunități și folosesc tehnologia cea mai avansată pentru a transmite maselor mesajul lor, scurt-circuitând mijloacele media tradiționale, care, de cele mai multe ori, sunt asociate acestor grupuri. Paginile de socializare, în special Twitter, au devenit modul preferat al populiștilor prin intermediul cărora reacționează imediat la ultimele dezvoltări. Populiștii preferă de multe ori să aibă un limbaj „incorect din punct de vedere politic”, vorbind pe limba omului simplu, fără să se teamă să confrunte, ofenseze și alieneze, evitând rigorile diplomatice.

Populiștii fac apel la sentimente mai mult decât la raționament și, în cele mai rele cazuri, își maniplează publicul în mod intenționat prin propagandă, care este numită acum „știri false”. Deseori, se spune că prima victimă a războiului este adevărul. Dar în anul 2016 s-au folosit atât de mult sloganuri care apelau la emoții și aveau foarte puțină legătură cu realitatea, încât termenul „post-adevăr” a fost ales de Dicționarele Oxford ca fiind cuvântul anului—descris ca „un adjectiv care face legătura cu sau denotă circumstanțe în care faptele obiective au un impact mai mic în conturarea opiniei publice decât apelul la sentimente și credințe personale”. În timp ce conceptul de „post-adevăr” exista deja de un deceniu, Dicționarele Oxford au observat „o creștere a frecvenței sale în acest an în contextul referendumului din Marea Britanie și alegerilor prezidențiale din Statele Unite”.

Forța care conduce

Deci, a fost Luther populist? Nu a fost un politician care să caute sprijinul oamenilor. Nu avea ambiții politice. Nu a candidat niciodată pentru o funcție politică. A fost teolog, preot, predicator, scriitor, profesor și traducător al Bibliei. Și totuși, cuvintele sale, acțiunile și scrierile au avut …decadere..inplicare politice care au schimbat forma Europei pe harta politică a Europei.

Mesajul său, deși nu era îndreptat în primul rând spre public, a mișcat masele. După publicarea celor 95 de teze, mulțimi de oameni îl cautau în timpul călătoriilor sale pentru a-l întâlni. Când a ajuns in Worms pentru procesul de judecată, a fost condus spre locul unde era cazat de către 2000 de oameni care il susțineau. Un autor contemporan a făcut un sondaj celor care poposeau la hanuri din care a reieșit că trei din patru persoane erau de partea lui Luther.

Poziția curajoasă luată de el a stârnit imaginația oamenilor și a fost deseori învinuit că ar fi inspirat Marea Revoltă Țărămească din 1524-26, rezultat al unul cumul tumultos de abuzuri în foarte multe domenii: politic, economic, social și teologic. Totuși, Luther s-a alăturat „autorității legislative” a burghezilor, nobililor și prinților, predicând despre progresul pacifist și rezistența pasivă. Nicio circumstanță nu justifică folosirea violenței în numele Evangheliei, spunea el.

În timp ce utilizarea puternică și revoluționară a tiparului, vocabularul său comun câteodată, apelul către mase și opoziția față de „elitele corupte” ale bisericii și imperiului au rezonat cu imaginea populistă, scopul lui era să reformeze, nu să dea peste cap ordinea deja stabiltă. Chiar și după ce a fost excomunicat, Luther a văzut noua structură a bisericii ca o măsură de urgență. În ciuda accentului pe care îl punea pe preoția tuturor creștinilor, a păstrat rolul de episcop. El nu a intenționat niciodată să dividă Roma, așa cum populiștii de azi vor să facă în Bruxelles.

Luther a fost dedicat adevărului divin, nu manipulării emoționale. Forța care conducea viața sa a fost căutarea harului lui Dumnezeu, susține Papa Benedict la vizita sa la mănăstirea lui Luther din Erfurt, în anul 2011. Accentul pe care îl punea Luther pe Biblie ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, Biserica—Poporul lui Dumnezeu, preoția tuturor creștinilor, mărturisirea jertfei lui Cristos și libertatea conștiinței și credinței au fost acceptate ofocial de Biserica Romei 500 de ani mai târziu, un lucru de care Luther s-ar bucura.

 




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *