A murit adevărul?

aprilie 3, 2017

Coperta revistei „Time” întreba săptămâna trecută „A muri adevărul?”, un titlu scris cu litere roșii pe un fundal negru, o copie directă a copertei aceleiași reviste din 8 aprilie 1966, „A murit Dumnezeu?”.
Îmi amintesc momentul în care am văzut pentru prima oară coperta aceea în vitrina unei librării, când mă duceam la școală cu bicicleta pe când eram adolescent. Era prima copertă a revistei „Time” care să nu aibă vreodată o imagine. Cele două, aflate la o distanță în timp de mai mult de 50 de ani, sunt, bineînțeles, în strânsă legătură. Una o urmează pe cealaltă.
Cea de săptămâna trecută punea în lumină un interviu luat ocupantului Casei Albe, după ce directorul FBI a declarat că nu ar exista nicio dovadă care să ateste spusele președintelui că predecesorul său l-ar fi înregistrat ilegal. Editorialul a pus în lumină modul în care cel de-al 45-lea președinte a adus Biroului Oval un set complet nou de presupoziții în privința comportamentului adecvat al unui funcționar de stat. În calitate de om de afaceri, a adus laude falsității strategice sau „hiperbolei sincere”, cum preferă acesta să o numească. Adevărul poate fi adevărat, dar falsitatea funcționează adeseori mai bine.
Să minți în Casa Albă nu e o practică nouă, bineînțeles. În timpul erei Reagan, cineva a spus zeflemitor: „George Washington nu putea spune o minciună. Richard Nixon nu putea spune adevărul. Și ocupantul Casei Albe din prezent nu poate face diferența între cele două”. Și cum putem uita procesul de acuzare al președintelui care a fost descris de un coleg democrat ca fiind „un mincinos neobișnuit de priceput” și care va fi întotdeauna asociat cu numele Monicăi Lewinsky?
De fapt, minciuna a început odată cu ispitirea lui Adam și Evei. Când Satan minte, el vorbește limba sa nativă, spune Isus. Ca ființe umane căzute, este și limba noastră nativă. Mințitul este universal. Într-o anumită măsură, am ucis adevărul.
Post-adevăr
Cu toate acestea, anul trecut pare să fi fost un moment de cumpănă. Faptul că Dicționarul Oxford a declarat că termenul „post-adevăr” (post-truth) este cuvântul internațional al anului a reflectat o folosire de 20 de ori mai mare a termenului în 2016 „în contextul referendumului UE din Regatul Unit și alegerilor prezidențiale din Statele Unite”. Termenul descria o situație „în care adevărurile obiective sunt mai puțin importante decât apelul la emoție”.
Susținătorii Brexitului au exagerat costurile mebralității în Uniune, spunăndu-le britanicilor că plătesc o sumă de două ori mai mare decât plătesc în realitate. Argumentul care a urmat în legătură cu suma corectă a servit doar pentru a stârni idignare că cetățenii nu plătesc aproape nimic. Marea Minciună despre taxele Uniunii Eurpene, care ar fi putut fi întoarsă spre Serviciul național de sănătate, a fost cu litere mari pe un autobuz roșu mare, amintind de tactica Marii Minciuni a lui Hitler că o mare falsitate repetată de nenumărate ori are un efet mai mare decât una mică.
Prevăzând era noastră postmodernă, a post-adevărului, ministrul de propagandă al lui Hitler, Joseph Goebbels a argumentat că „noi nu vorbim pentru a spune ceva, ci pentru a obține un anumit efect”. Ne puteam aștepta tot timpul la astfel de cuvinte din partea naziștilor și comuniștilor. Și anume, că minciuna devine o așa normalitate în democrațiile vestice „liberale” , încât ar trebui să ne liniștească.
Aceasta face ca ultima copertă a revistei „Time” să fie atât de actuală. Moralitatea a fost întoarsă pe dos. Când minciuna este acceptată în loc să fie condamnată, devine o necesitate. Dacă mințitul este ceea ce duce la câștig, nu îți faci bine treaba atunci când refuzi să minți. Trăirea în minciună înlocuiește trăirea în adevăr.
Adevărul învinge
Vaclav Havel, dramaturgul ceh care a făcut dizidență și devenit apoi președinte, s-a revoltat față de circumstanțele în care trăia, cerând oamenilor de pretutindeni să trăiească pentru adevăr și nu în minciună prin intermediul eseului său din 1978 „Puterea celor fără de putere”. Acest „strigăt care a provocat o avalanșă” a dus în final la înfrângerea comunismului din țara sa. Mottoul său prezidențial, „Adevărul învinge”, a fost preluat de la reformatorul ceh, Jan Hus, care, în timp ce era întemnițat în Constanța secolului al XV-lea și își aștepta procesul pentru erezie, a scris faimoasa Regulă a celor șapte: „Așadar, creștini credincioși, căutați adevărul, ascultați adevărul, învățați adevărul, iubiți adevărul, spuneți adevărul, alipiți-vă de adevăr, apărați-l până la moarte pentru că adevărul vă va elibera”.
Alexandr Solzhenitsyn, un alt dizident al erei sovietice care a văzut falsitatea trăirii în minciună, a declarat în discursul lui pentru Premiul Nobel: „Un cuvânt adevărat cântărește mai mult decât întreaga lume”.
Os Guiness citează aceste două voci profetice în cartea sa „Momentul adevărului” (editura Baker, 2000), carte ce vorbește despre consecințele grave pe care moartea adevărului obiectiv le are asupra civilizației și libertății Occidentale. Adevărul contează mai mult ca orice, spunea el.
Adevărul este departe de a fi murit, continuă Os Guiness; trăiește și este bine și, într-un sens important, este incontestabil. Dacă adevărul este adevăr, atunci diferențele fac dierența, nu doar între adevăr și minciună, ci și între apropiere și înstrăinare, armonie și conflict, certitudine și fraudă, încredere și suspiciune, libertate și tiranie—și între viață și moarte.
În final, fără adevăr nu există libertate. Adevărul este libertate. Singura cale de a trăi o viață lipsită de minciună stă în a deveni o persoană a adevărului care învăță să trăiească în adevăr. „Adevărul constă nu în a cunoaște adevărul, ci în a fi adevărul”, scria Søren Kierkegaard.




Lasă un răspuns