Din nou în Varşovia

mai 1, 2017

La exact 36 de ani după prima mea vizită în Varșovia pe 1 mai 1981, mă aflu din nou în capitala polonă, vorbind unei audiențe prea tinere pentru a-și aminti acele zile tumultoase—când Lech Walesa și Solidaritatea sa au îndrăznit să provoace sistemul comunist.

Studenții euforici polonezi cărora m-am adresat pe atunci nu păreau să fie speriați de amenințarea ocupației sovietice: „Vom schimba indicatoarele rutiere între ele”, spuneau în glumă atunci când erau întrebați ce ar face dacă ar năvăli tancurile rușilor, așa cum s-a întâmplat în Budapesta și Praga.

În timp ce le vorbeam studenților, am avut o revelație de moment în ceea ce privește implicarea lui Dumnezeu în istorie. Le-am citit interpretarea făcută de Daniel pentru visul lui Nebucadnețar: „Dar piatra care sfărâmase chipul s-a făcut un munte mare și a umplut tot pământul” (Daniel 2.35).

După ce am descris cum imprerii precum Babilonul, Persia, Grecia, Roma au fost toate sfărâmate și că Al Treilea Reich care fusese gândit să dureze 1000 de ani a fost și el sfărâmat, m-am înfiorat când m-am auzit spunând (la o întâlnire publică într-o țară comunistă):„…și imperiul comunist va fi și el sfărâmat!”.

Ce-a fost în capul meu? m-am gandit. Deodată am realizat că până în acel moment crezusem că sistemul comunist va dura în veci de veci, amin! Dar acum înțelesesem că există un singur imperiu de nezdruncinat: Imperiul lui Dumnezeu, începând cu o piatră mică ce a devenit un munte mare care a acoperit pământul.

Din acel moment, am avut alte așteptări pentru viitor. În final, Zidul Berlinului s-a dărâmat, iar comunismul a căzut. O revoluție spirituală urma să vină după vizita lui Ioan Paul II în acel oraș, în anul 1979, când a îndemnat o audiență de un milion de poloni: „Nu vă temeți”. În aceeași perioadă, Vaclav Havel îi îndemna pe cehi să nu trăiască în minciună. Toate acestea au dus la marile schimbări istorice din 1989.

Ceva senzațional

Totuși, a existat un eveniment anterior fără de care toate cele de mai sus probabil că nu s-ar fi întâmplat niciodată. A avut loc pe 9 mai 1950, la Paris, când, pe parcursul a trei minute, Robert Schuman a lansat proiectul european.

În mai puțin timp decât ar dura să fierbi un ou, ministrul de externe francez a pus bazele Casei Europene în acea seară unde astăzi o jumătate de miliard de europeni din 28 (în curând 27) de țări trăiesc în pace. Mai repede decât s-ar face o ceașcă de cafea, Schuman a vorbit despre 5 subiecte majore care continuă să fie esența proiectului european: pacea mondială, unitatea în Europa, divizarea suveranității, solidaritatea în Europa și în lume.

Următoarea zi, pe 10 mai, ziarele au scris despre „Bomba Schuman”, anunțând: „Ceva senzațional din Franța!”, „Franța ia națiunile prin surprindere”. Era, într-adevăr, ceva senațional și fără precedent în istorie; națiunea învinsă urma să se alieze, în termeni de egalitate, cu învingătorul. Iertarea și reconcilierea urmau să fie baza unei noi ere a interdependenței.

Schuman scria că „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” era un principiu democratic care, aplicat națiunilor, însemna să fii pregătit să slujești și sa iubești popoarele vecine. Legea universală a dragostei și carității făcea din fiecare om aproapele nostru.

De 67 de ani, un număr crescând de state membre europene au căutat unitatea și interdependența. Totuși ceva lipsește. Schuman ne-a avertizat că proiectul va avea nevoie de un suflet. Jacques Delors, când a devenit președinte al Comisiei Uniunii Europene în 1992, a atenționat că fără un suflet, jocul s-ar încheia—explicând că prin „suflet” se referea la „spiritualitate și sens”.

S-a încheiat jocul?

Jocul s-ar putea închiea foarte curând. Duminica următoare, 7 mai, alegătorii francezi ar putea duce proiectul la năruire dacă îl aleg pe Marine Le Pen ca viitorul președinte. Sondajele spun că șansele ca acest lucru să se întâmple sunt puține, dar după Brexit și Trump, putem spune că orice este posibil.

În timp ce Brexitul dăunează, un Frexit ar fi fatal. Reconcilierea franco-germană a reprezentat temeiul proiectului european. Fără ea, tot edificiul s-ar darâma.

Ne-am așteptat prea mult ca politicienii să dea un suflet Europei? Cu siguranță, aceasta este o datorie a poporului lui Dumnezeu, care este trimis să fie sare și lumină! Așa cum au realizat studenții și muncitorii poloni, viitorul Europei este prea important pentru a fi lăsat în baza politicienilor. Societatea civilă și comunitățile creștine de peste tot ar trebui să se dedice re-imaginării unei Europe a speranței, vindecării și ospitalității.

Acesta este scopul Forumului Starea Europei de la Valletta de duminică și șuni. Dar și al unui simpozion ecumenic din data de 9 mai, la Catedrala din Utrecht (Mai mult decât piață și euro), un rod parțial al Forumului Starea Europei din Amsterdam. Nu ar trebui ca toți credincioșii din toată Europa să inițieze evenimente anuale de Ziua Europei la care să discute tipul de Europă pe care ne-o dorim?

Până la urmă, este Europa noastră. Este viitorul nostru. Este responsabilitatea noastră.




Lasă un răspuns