Când nădăjduiești în Dumnezeu

februarie 6, 2017

Acum câțiva ani, mi-am „luat viața în propriile mâini” și am mers cu un mijloc de transport public din Nairobi spre Kitale, în nortul Kenyei. În timp ce treceam pe lângă câteva autobuze avariate, am început să mă întreb dacă a călători cu acest tip de transport chiar a fost o decizie înțeleaptă.

Sper că situația s-a schimbat de atunci, dar pe acea vreme, șoferii aveau obiceiul de a mesteca khat, un stimulent asemănător amfetaminei ce cauza o ușoară intoxicație. Combină acest lucru cu foarte răspânditul fatalism musulman, cu alte cuvinte credința că tot ce se întâmplă este din voia lui Allah (inshallah), și obții formula perfectă pentru o călătorie cu adevărat înfricoșătoare.

Deși stăteam undeva în spatele autobuzului, privirea mea era ațintită cu îngrijorare spre drum. Șoferul nu acorda prioritate altor vehicule în intersecții și strecura automobilul prin locuri imposibil de strâmte. La un moment dat, am strigat chiat spre șofer „Nu o face!”. Niciun pasager nu părea să dea atenție bărbatului alb supraîncordat. Și cu siguranță nici șoferul nu a făcut-o. Nu puteam face altceva decât să mă rog și să nădăjduiesc în Dumnezeu. Este limpede că am supraviețuit.

Petale

Dezvoltările la nivel global din ultimele săptămâni mi-au amintit de acea călătorie. Cu un conducător imprevizibil și capricios care stă „la volan”, insultând și creând confuzie atât în rândul prietenilor, cât și al inamicilor, comunitatea internațională seamănă cu un vehicul pierdut de sub control, supus unui accident iminent.

Preocupat de starea la care ne-a adus vremurile acestea, un grup restrâns gânditori și activiști creștini din diferite țări europene atât estice, cât și vestice, s-a întâlnit săptămâna trecută, într-o localitate din apropierea orașului Schiphol, pentru a reflecta asupra reacției pe care ar trebui să o aibă creștinii. Invitația ce a fost trimisă a avut un titlu cu un ton sinistru „Petalele încep să cadă”—o aluzie la imaginea societății vestice, asemănată cu o vază de flori tăiate de la rădăcină, care încep să se ofilească.

Nu ar fi trebuit să fim surprinși, am realizat noi. În definitiv, am alergat după mitul secular al progresului timp de zeci de ani. Acest mit, care acum este descris ca fiind natura parazitară a secularismului, devine din ce în ce mai evident. În timp ce ne place să vorbim despre egalitate, demnitate, solidaritate, libertate, uităm rădăcinile biblice ale acestor concepte. Schuman și Delors ne-au avertizat cu decenii în urmă că un proiect european lipsit de suflet, o Europă fără spiritualitate și sens sunt sortite eșecului. Mai devreme sau mai târziu jocul se va încheia. Cine știe dacă am nu ajuns deja în acel punct?

La fel cum am făcut în călătoria mea înfricoșătoare, trebuie să ne rugăm și să nădăjduim în Dumnezeu. Acesta a fost punctul de plecare în timp ce meditam împreună asupra Psalmului 25, întrebându-ne ce ne învață despre David, despre Dumnezeu și despre cei ce se tem de Dumnezeu. În mod conștient, David a ales să își înalțe sufletul spre Dumnezeu și să își pună speranța în El „totdeauna” (v. 5). Trebuie să ne punem încrederea mai întâi în Dumnezeu, nu în lideri umani sau sisteme pământești, incluzând democrația, parlamentele, statele dezvoltate, fondurile de pensie, progresul uman, legea internațională. Sincer, în ce ne punem credința? Încrederea? Așteptările? ne-am întrebat.

Putem să credem că Dumnezeu va folosi circumstanțe negative pentru a-Și duce la începlinire planul? Robia lui Iosif din Egipt a fost necesară pentru salvarea poporului; exilul iudeilor a dus la purificarea lor spirituală; răstignirea a reprezentat punctul de cotitură din istorie; naufragiul lui Pavel a adus vindecare și salvare în Malta… Căile lui Dumnezeu sunt mai mărețe decât ale noastre. Toate căile lui sunt îndurare și credincioșie (v. 10).

Fundamente

„Să mă ocrotească nevinovăția și neprihănirea”, se roagă David. Și la fel ar trebui să ne rugăm și noi. Responsabilitatea noastră este să trăim după valorile și caracterul lui Dumnezeu: iubind aproapele și vrăjmașii noștri, adevărul, dreptatea, mila, îndurarea și iertarea, căutând binele comun și bunăstarea comunității noastre, a orașului nostru, a țării noastre, a continentului nostru, a planetei. Ne-am avertizat pe noi înșine să nu ne lăsăm prinși în mânia și ostilitatea care ne înconjoară, care ne împart în tabere precum „noi” contra „lor”, care ne fac să uităm revelația lui Solzhenitsyn, anume că linia ce separă binele de rău trece prin inima fiecăruia dintre noi.

Totuși, a nădăjdui în Dumnezeu nu este o atitudine pasivă. Câteodată, cere confruntare, sacrificiu, la fel cum mișcarea lui Martin Luther pentru drepturile omului l-a costat însăși viața. Am văzut că trebuie să discernem când populismul este sănătos și când este toxic. Reflectă rezultatele sale dragoste, adevăr și dreptate? Miile de oameni care împânzesc străzile și piețele din România în aceste săptămâni pentru a protesta față de planurile guvernului de a-și elibera colegii corupți politicieni din închisori reprezintă o mișcare care începe de la „cei mici”, reprezintă un „populism” pozitiv.

Defilarea cu mașini, „Să îi aducem aici”, planificată pentru data de 6 martie în Bruxelles, este o altă acțiune funtamentală care refletă caracterul lui Dumnezeu, care își propune să reamintească liderilor europeni ce au promis zecilor de mii de persoane care caută azil politic, ce sunt acum blocați în Grecia. Până în prezent, multe dintre promisiunile lor rămân neîmplinite, lăsând mii de oameni să sufere chiar în pragul Europei.

Dumnezeu să ne dea cu mână largă daruri pline de speranță, îndurare și discernământ în timpul acestor vremuri tulburătoare—pentru a putea face o diferență pentru binele Împărăției Sale.

 




Lasă un răspuns